Elisa & Razvan

A fost odata ca niciodata… intr-o tara de pe Batranul Continent, o printesa. Bineinteles ca era deosebita, de-asta era printesa:P Ceea ce era totusi special la ea era linistea. Spre deosebire de alte fete sau printese de varsta ei, aceasta avea o liniste si o noblete ce o invesmantau mai frumos decat orice vestimentatie. Iar stralucirea tacuta a acestei calitati o innobila si mai mult.

In aceeasi tara, undeva mai spre miazazi, traia, singur si cutreierat de gandurile lui un broscoi… Nu, sigur ca nu era chiar un broscoi, dupa cum e sigur ca aceasta nu este clasica poveste cu printesa care saruta un broscoi si-l transforma in print. Din fericire, realitatea e mai frumoasa si mai provocatoare decat basmele. Ii spunem broscoi, pentru ca desi era un om tanar, era mereu imbufnat, oracaia de cate ori avea ocazia sa sesizeze ceva in neregula, era trist, era singur, era impacat. Doar gandurile ii mai treceau pragul si numai ele cutreierau dincolo de ferestrele imaginatiei, catre locuri laminate de maretia faptelor concretizate in traire si spre taramuri pe unde inteligenta si gandirea se mai plimba inca de mana pe fata Pamantului. Inchis in lacustra existenta, acest broscoi nu facea nimic altceva decat sa caute… raspunsuri, dileme, tri-leme, mistere, idei.

Cand incepura sa rasara stele timid, dupa ce soarele anunta ca se retrage pentru o noua zi altundeva, bezmetic de cautarile sale si imbatat de atata oboseala, broscoiul adormi… si visa ca undeva, departe, poate prea departe se afla cineva, cu o atingere atat de fina, incat doar gandurile o pot sesiza..cu un glas mai suav decat zefirul si cu o privire mai calda si mai calma decat atingerea argintie a lunii intr-o noapte de vara plina de stele… o visa… o admira..o contempla si apoi se trezi. Zbaterea genelor lui nu putea adulmeca decat miasma fierbinte a realitatii, iar ochii nu au putut zarii prin intunericul noptii decat lumina palida antropica a orasului adormit. Visase… sau nu. Dar ceva din puterea visului nu-l lasa sa creada ca fusese doar atat. O crestere temporara de neurotransmitatori injectata cu putere in neuronii sai obositi, o palida reflectare a conceptiei despre ea…
Zilele au facut ce stiau ele mai bine sa faca..au trecut. Au fost urmate de nopti, unele clare, altele agitate… Iar timpul parea sa astearna uitarea peste vise.

Intr-o zi, printr-o magie cum nu mai in realitate poate sa fie, broscoiul nostru incepu sa discute cu printesa… au vorbit, au insirat lucruri numai de ei cunoscute, au oftat, au tresaltat apoi au concluzionat… distant poate decanta ganduri, poate separa idei in functie de sinceritatea sau profunzimea lor dar poate si separa trairi… miazanoaptea nu era sora buna cu miazaziua… asa ca bucata de timp si de spatiu ce ii punea pe coordinate geografice diferite putea fi mai mult o piedica decat un ajutor. Iar aceasta era doar cea mai mica dintre piedici.

Insa broscoii raman asa numai daca ei permit sa ramana asa. Cu sau fara printese, cand isi intalnesc planurile si le simt apropierea, unii dintre broscoi trec peste neajunsurile lor si fara sa se dea de 3 ori peste cap, faptuiesc lucruri miraculoase. Asa si cu broscoiul nostru: a inteles ca venise timpul ca sa nu-si mai vada visele murind si ca de el atarna implinirea nazuintelor lui.

Asa ca luandu-si inima in dinti si bilet de tren… porni. Desi nu era peste mari si tari, nici la capatul miazanoaptei, calatoria din tara lui de pe Batranul Continent dura jumatate de vesnicie… nu era o metafora si nu era doar in mintea lui. Scria si pe bilet. Cei 410 km distanta au fost strabatuti in mai putin de 8 ore. Veti spune ca a avut o calatorie frumoasa de vreme ce putea vedea pe fereastra cum il depaseau melcii si cum le falfaiau ochii in timp ce treceau in aceeasi directie cu a trenului. Dar la calatoria aceasta era remarcabil faptul ca pe masura ce se apropia de destinatie, pulsul I se accelera, pupilele I se dilatau… parca avea de infruntat o batalie cum nu s-a mai vazut. Dupa ce a supravietuit calatoriei, descaleca de pe calul magic si a doua zi dimineata (dupa ce bause din galeata cu putere pe care scria cu litere maaari SOMN) dadu ochii cu printesa noastra. Nu mica i-a fost mirarea sa o observe in toata stralucirea ei. Ba inca mirarea I s-a prefacut in admiratie cand se ospata din bucatele ei. Iar admiratia lasa locul indragirii dupa ce vorbi cu ea. Timpul zbura acum pe langa ei doi muuult mai repede decat gandurile lor. Asa se face ca de acum broscoiul trebui sa ia cale-ntoarsa inapoi spre miazanoapte, cu acelasi cal magic si relativist. Da, relativist, caci numai prin relativitatea largita poti pricepe cum un cal asa naravas poate strabate 410 km in 8 ore. Dar v-am spus copii deja, viata bate filmul!

Insa nu mai conta. Nici orele, nici kilometrii, nici caii mai mult sau mai putin naravasi sau relativisti nu-I mai putea desparti. Pricepu ca nobletea ei l-a cucerit si l-a inrobit fara masura pentru totdeauna. Iar ea vazu dincolo de timp si spatiu ce miracole poate savarsi atingerea linistita a dragostei. Si intelese el ca visele se pot implini daca lupti pentru ele, ca uneori gramada de serotonina sau dopamine poate spune mai mult decat reflexe invechite si ca de acum inainte nu trebuie sa lase ca nimeni si nimic sa-I ucida visele. Intelese puterea unui vis.

Anii au trecut, drumurile au inceput sa se indeseasca, iar caii sa oboseasca din ce in ce mai tare. Si-au vizitat imparatiile, si-au cunoscut suveranii care ii crescusera pana atunci. S-au analizat cu mai luare aminte parca avand in minte ceva mai mult. Intr-o buna zi, au hotarat sa cutreiere Apusul impreuna. Si au vizitat, s-au minunat, au sughitat impreuna sub acelasi apus de soare, pe aceeasi culme de deal, sub picurii reci ai unei ploi repezi de primavara. Iar broscoiul nostru a inteles atunci, ca fara ea, fara aceasta nobila printesa, apusul nu va mai avea niciodata aceeasi stralucire, nici noaptea aceeasi profunzime cercetatoare. Gandurile se ciocneau unul de altul cu o repeziciune nemaintalnita pana atunci. A cautat in lunile ce au urmat linistea. Si a pus la cale un plan. O batalie decisive in care avea sa riste totul. A asteptat momentul prielnic. Uneori, intr-o batalie, momentul face totul – Waterloo, Normandia, daca ar avea gura, ar striga acest adevar. Apoi a pregatit in amanunt scena bataliei. Succesul sta intotdeauna in detalii isi spunea mereu broscoiul nostru. Iar in final, a aruncat o privire de ansamblu asupra a tot ce pregatise, iar perspectiva aceasta l-a asigurat ca a pregatit totul cu bine. Si ziua bataliei a sosit. Momentul inceta insa sa se arate. Dar apusul cu linistea lui il aduse… era invesmantat in armura, si-si prezenta armele de distrugere in masa a ignorantei… isi trecu in revista armata de argumente si in final se decise sa vorbeasca. Dar vocea, altadata sigura si taietoare, acum ii tremura. Nu doar vocea ii tremura ci si mana. Sub spasmul necontrolat al muschilor, abia ascuns de privirele printesei, fremata neincetat mai rapid bataia nebuna a inimii… tamplele ii luara foc, iar ochii se inmuiara la vederea ei. Cu un gest spontan ii darui ceva. Armata lui de argument sta muta. Armele de distrugere in masa a ignorantei stateau nemiscate. Replicile pregatite dinainte stateau cuminti, ascunse intr-un cotlon indepartat al mintii sale. Timpul trecu… Printesa, curioasa deschise cutia… apoi cutiile… citi… clipi, apoi… privi inspre el… parca nici privirea ei nu era asa de clara… sau poate era de la ochii lui cu care zarea ca prin ceata. Printesa cauta apoi privirea lui ratacita si presimtand ceva, intreba unde e continuarea. Acum… acum era momentul. Nu mai conta starea precara a armamentului din dotare. Lovi… Asaltul era naucitor. Rapiditatea cu care se desfasura parea a hotari totul. Dar asemenea batalii nu se castiga in secunde… Neuronii isi imping atunci ca intr-un ultim asalt forta puterii lor: Broscoiul rosti dupa o scurta introducere, vorbele grele: “Imi acorzi onoarea de a te avea mereu cu mine, de a te casatori cu mine?” Cele 8 ore de calatorie pe care le parcurgea pana acum, I se parura o clipa, pe langa intervalul in care printesa se hotari sa spuna DA! In locul emotiilor, un zambet maaaare I se asternu pe fata… invinsese:) Nu prin taria argumentelor sau prin luciditatea faptelor, caci in momentele acelea era departe de aceasta stare… ci prin taria convingerii ca visele nu trebuiesc abandonate. Pentru ca visele sunt mai mult decat o poveste sau o simpla inchipuire.

Anul trecu, cu multe zbateri, calatorii, dileme, aranjamente si multe, multe alte vise… de data aceasta impreuna. Broscoiul nostru nu mai arata acum a broscoi; incepea sa se poarte demn de printesa lui. Iar ea continua constiincios sa-l atinga cu dragostea ei netulburata :)

Eheeee… copii, povestea nu s-a incheiat… de fapt, daca ma gandesc bine, de abia acum incepe :)) Dar despre toate acestea, in episodul urmator :P

Razvan

I-am intalnit prima data pe Razvan si Elisa acum cateva luni la o sedinta foto de logodna in Bucuresti si aveam putine emotii pentru ca nu stiam nimic despre ei. La prima conversatie, Razvan mi-a lasat impresia ca e unul dintre cei mai prietenosi oameni. Si intr-adevar, pe masura ce l-am cunoscut s-a adeverit lucrul acesta – e o persoana calda care te face sa te simti ca acasa, de parca te-ar cunoaste de o viata :) Nu e greu de ghicit cum l-a cucerit Elisa. Ea e atat de placuta, blanda, frumoasa, exact asa cum o descrie si el :) Si din cate mi-am dat seama, Razvan e genul acela de baiat care ar face orice pentru ea. Chiar acum planuim o sesiune Love the Dress pe care Elisa si-o doreste de mult timp:) Si ce nu ar face Razvan pentru ea :D

Dupa ce i-am cunoscut pot spune ca am o incredere neclintita in fericirea lor :) Ma bucur de asigurarea pe care mi-au dat-o, ca voi fi fotograful lor, al copiilor si al nepotilor lor :)) Si cand imi va tremura mana la batranete pe aparat si nu voi mai nimeri declansatorul, am din nou asigurarea lui Razvan ca va apasa el pe declansator :P NU stiu ce il face sa creada ca va fi mai in stare ca mine, dar ii multumesc :))

Va lasam cu fotografiile, si va promitem altele in saptamanile urmatoare :)